Cum am murit puțin într-o marți dimineață

Fără prea multe înflorituri – s-au împlinit șase luni de la nașterea mânzului, și domnul M a sugerat fără prea multe ocolișuri că e timpul să ne tonifiem și noi, da? (eufemism pentru să slăbim, că suntem grași, pluralul fiind mai mult imperativ decât sugestiv și mai mult la persoana a doua decât la persoana întâi). Chestie pe care o simțea și soața lui de ceva vreme, dar avea nevoie de o motivație mai puternică pentru a purcede la ăst drum anevoios.

Scuze pentru puturoșeală se găsesc, dar sunt dificile atunci când ai o sală de fitness la 300m de casă – sală unde găsești tot ce-ți  poftește inimioara în materie de aerobic, zumba, tae-bo etc etc etc.

Drept pentru care, într-o senină zi de marți m-am prezentat cu curaj la recepția camerei de tortură  sălii să cer un abonament cu de toate, dacă nu vă supărați.

Am căutat insistent cel mai ușor program, ca pentru o tânără soție și proaspătă mamă, care n-a mai pupat sport de la nașterea moștenitorului.

Și am văzut ceva fain – walkexercise. Walking. Mers. Cât de greu poate fi? Că de mers, merg pare-se de la 7 luni. Deci purced încrezătoare spre cursul de mers, cu un sentiment ușor de bani aruncați pe fereastră, căz doar să merg puteam si gratis, nu numai contra unui abonament la fitness.

Mă schimb în armura de sportivă, târăsc un prosop după mine și mă postez cu curaj în fața sălii de curs.

Vine și antrenorul, un tip cumsecade, frumușel, până în 25 de ani, în chiloți de sport și cu un zâmbet forțat pe figură. Cum intră, ochii i se fixează pe fața mea nevinovată:

– Tu n-ai mai fost niciodată.

-Mnu…bângui cu un zâmbet tâmp.

După care – nu glumesc – face figura rânjet-fals-și-degetul-mare-ridicat, cu toată seriozitatea din lume.

Adică asta:

Uitați-vă bine la ea, pentru că asta e grimasa care mă va bântui în nopție în care nu voi putea dormi decât pe burtă, din cauză de atâta mers. Mers care nu e egal cu sine însuși, nu, domnule dragă! Aici mergeai un fel de bandă de alergat, care are în față două gantere mari și grele. Și care este înclinată la 30 de grade. Acționată de puterea picioarelor tale, carevasăzică, și cu o interție atât de mare, că mai ușor mi-ar fi fost să mut Carpații mai acana spre Olt decât să fac o plimbărică scurtă pe banda de mers.

Și când simțeai că ai prins jocul – bam! ridicat genunchiul la piept în timp ce cu celălalt picior mergi. Sau dat jos de pe bandă cu un picior, în timp ce celălalt alunecă languros de sub tine. Sau – și aici am aruncat definitv prosopul – genuflexiune. Pe bandă.

Dacă nenorocita aia de bandă ar fi mers constant, era o chestie. Dar se oprea. Dacă nu mișcam destul de repede din bascheți, se oprea. Și greutățile din față îi dădeau o inerție fantastică, de o urneai din loc cu cel puțin un cal putere. Eu nu am un cal putere. Eu sunt o doamnă putere, ce mama zmeului!

Am ajuns acasă sfârșită, cu sentimentul de a fi făcut o mare treabă (sau treabă mare? hmmm, eufemisme, eufemisme) azi. Am mers. Dar ce mers, monșer, ce mers!