Liberă. La mare.

N-am înţeles niciodată mirajul Vămii Vechi. Nici când eram mai puştoaică, iar Vama era mai Vamă (înainte să invadeze toţi meltenii cu jeepuri nisipul libertăţii), şi nici pe-atât acum, când Vama e un fel de centrul vechi al Bucureştiului, dar înainte de a fi pavat şi cu o băltoacă plină de mizerii la margine.

De fapt, ceea ce nu înţeleg e libertatea asta asezonată cu vodculiţă, sex prost, aleator şi mizerabil, gălăgie şi aglomeraţie. Şi – supermă libertate – scandal la unison cu alţi 10.000 de oameni, îngrămădiţi cort lângă cort lângă cort, cu reacţii la indigo, robi aceloraşi comportamente. Halal raison!

Păi libertate-i asta, câştigată cu greu pe maidanele spre mare, în coloana de maşini?

Ceea ce vreau să spun e că la aproape treij de ani mi-am dat seama că libertatea maximă pentru mine e în creierul muntelui, numai eu (cu domnul meu) şi cu caprele negre, fără multă vorbăraie (fără să subliniez evidentul la fiecare două expirări – vai ce frumos, vai ce linişte, vai ce peisaj, vai ce minunat).  Cred că tocmai m-am prins că nu-mi prea plac oamenii, iar asta nu-i o veste prea bună.