Iubi

Aveam în liceu o prietenă care-şi alinta iubitul “iubi”. Dar nu numai în tete-a-teteul amoros, ci în discuţiile la persoana a treia chiar –  iubi a fost la mare, iubi a luat un 2 la fizică, iubi s-a lăsat de fumat, iubi s-a reapucat de fumat, iubi e colosal. Iubi.

Într-o zi l-am cunoscut pe iubi – un vlăjgan de 2m, fioros şi nu foarte dotat intelectual.

După care iar – iubi în sus, iubi în jos, iubi face, iubi drege.

După care ne-am întâlnit iar cu iubi – de data asta avea cam 1.80m,  era blonduţ şi străveziu şi cu moacă de artist.

Al treilea iubi era şaten. Al patrulea a fost iar primul.

Cu ultimul iubi s-a căsătorit anul trecut.

Şi acum vin eu cu nelămurirea – erau toţi iubi pentru că nu le ţinea minte numele? Înţeleg – şi susţin- poreclele drăgăstoase într-o relaţie. Am avut şi eu – fără excepţie- în toate prieteniile, câte un animăluţ, sau onomatopee, sau ce vreţi voi. Dar niciodată – niciodată- nu am repetat apelativele. Fiecare relaţie din trecutul meu (adevărat, nu au fost multe, mi-ar ajunge degetele de la o mână şi mi-ar da şi cu rest) a avut diminutivele, drăgălelile şi alinturile ei. Mi se pare un semn de respect faţă de omul de lângă tine să nu-l strigi ca pe fostul.

Dar oi hi eu mai nebună. Aveţi alde iubi prin istorie?