Regionalisme

Maddame, care după 10 ani trăiţi în Bucureşti, încă se prezintă ca fiind ardeleancă, are suficientă înţelegere pentru oarecare mândrii geografice ale conaţionalilor săi.

Trebuie să recunosc că orice discurs regionalist se poticneşte în faţa moldoveanului aprig, care te va reduce la umilă tăcere cu cele două cuvinte magice: Eminescu şi Creangă. Şi care, auzindu-mă că-mi salut părinţii “servus”, m-a îngropat în imprecaţii că de ce ne salutăm ungureşte, perfect ignorant asupra faptului că “servus” este un termen latin şi înseamnă “servitorul tău”. Bine, nici cu olteanul înverşunat nu mi-e ruşine, care proclamă definitiv: “Mi-e dragă ţara mea. Şi România”.

Dar trăgând linie peste ultimii 10 ani, în care am cunoscut oameni de toate culorile şi sorginţile, pot să declar cu toată convingerea că nu există neam mai iritant decât ardeleanul prost.

Ardeleanul prost are complexul de superioritate în însăşi structura ADNului său. Omul îşi bazează  mândria regională pe următorul silogism:

• Premisa 1: Ardealul a fost sub stăpânire protectorat austro-ungar, spre deosebire de regăţeni, care au fost sub fanarioţi, tulai!
• Premisa 2: Eu m-am născut în Ardeal.
• Concluzia: Sunt mai tare decât regăţenii.
• Corolar: Dacă vreunul comentează, îi rup capul. “Bucureştean prost” e pleonasm, moldovenii sunt nespălaţi, oltenii sunt puturoşi.

În faţa unei asemenea bijuterii logice, orice argumentaţie este inutilă. Poţi să sugerezi, discret, că omul sfinţeşte locul, că meritul ar trebui asumat pentru faptele noastre şi nu pentru hazardul de a fi apărut pe lume într-un anumit mediu, dar prosteleanul ţi-o va reteza scurt: tu, miticule, să-ţi ţii gura! Când oţi avea voi centru istoric şi catedrale şi biserici fortificate şi uameni civilizaţi, atunci să comentezi, ţigane!

Cu idei puţine şi fixe şi plin de ifose flatulente, prosteleanul va afişa un suveran dispreţ când vei numi Bucureştiul ca loc de baştină: “Cum poţi trăi în cloaca aia?” Vei încerca să-i explici că orice oraş mare e sortit la aglomeraţie şi mizerie, că Bucureştiul are farmecul lui, că pentru un om tânăr şi cu minime aspiraţii intelectuale, Bucureştiul este poate singurul oraş din România care să te poată satisface necondiţionat zi de zi (nu cred că a fost weekend în toamna trecută în care să nu fi văzut vreun concert, de la gospeluri şi muzică bizantină până la musicaluri şi rock).  Prosteleanul este surd la orice argumentaţie.  El vede în Bucureşti aglomeraţia, claxoanele şi ţiganii, şi ignoră cu ostentaţie faptul că şi bijuteria lui de Cluj tăt o cloacă îi, tăt mizerabil şi aglomerat, plin de fiţe şi doldora de ţigani,  deci, la o adică, tăt un fel de Bucureşti, numa că acolo se vorbeşte cu “no!”.

Dar cum are un simţ al umorului, şi mai ales al autoironiei, sub nivelul mării, prosteleanul se va inflama eroic atunci când se simte atacat în calitatea lui de membru al tribului. Va arunca cu înjurături mai ceva decât strămoşii lui care-şi apărau cetăţile (în lipsă de muniţie) aruncând cu căcat în invadatori.

În faţa unui asemenea discurs regional, Maddame îşi ridică cu delicateţe basca şi dă cu ea de pământ. Păi bine, măi coregionalilor, mai am eu obraz să mă mândresc că-s ardeleancă molcomă, când ne faceţi neamul de ruşine în ăst fel mârşav?