Merji cu Dumnezo

“Cum adică, mergem la toate geazurile tale obscure şi nu mergem la Vaya con Dios?”

Domnul M s-a încruntat comic iar eu, ca o femeie supusă, m-am conformat, deşi jazzurile nu erau deloc obscure, iar Cesaria Evora nu era jazz. Mărog.

Şi ne-am dus la Vaya con Dios, unde Maddame se aştepta să găsească melodiile vesele şi triste din copilăria ei (Johnny, What’s a woman, Neh Nah Nah, Puerto Rico, I don’t want to know, Don’t break my heart, alea).

Dar niciodată, în nicio lume paralelă, subsemnata n-a fost pregătită pentru vocea cutremurătoare a solistei Dani Klein, pentru dracii contrabasistului şi veselia pianistului care cânta cu mânile şi picioarele (nu, nu e hiperbolă, chiar şi-a urcat un picior pe clape la un moment dat) şi nici pentru ritmurile ţigăneşti tânguitoare din Quand elle rit aux eclats.

Inutil de spus că exact melodiile pe care nu le ştiam din tinereţe au fost cele mai frumoase: Una şi încă încă una. Dar ce trebuie spus este că live, toată muzica lor, pe care o ştim şi o iubim, e transfigurantă. Te pătrunde ca un curent electric.

Final în ton patetic: ieri, universul Maddamei a mers cu dumnezeu. Şi a fost tare bine.