Despre Islam

Următoarea afirmaţie a subsemnatei a stârnit azi polemici aprinse pe plantaţie:

“Islamul e cea mai pacifistă religie.”

Lumea mi-a aruncat în cap, desigur, DESIGUR, cu teroriştii musulmani, că vezi-doamne, numai islamismul naşte terorişti care ucid în numele domnului şi se sinucid prin pieţe publice.

Nu, dragilor, nu islamismul per se naşte violenţă, chiar dimpotrivă. Hai să vedem de ce:

PARTEA ÎNTÂI – CÂTEVA CONCEPTE ALE ISLAMULUI

1. Marile păcate ale islamismului sunt asemănătoare cu păcatele noastre capitale: crima, vrăjitoria, sodomia, sinuciderea, camăta, întreruperea postului, “să nu ai alţi dumnezei alături de mine” etc.

2.  Isalmismul nu este o religie unitară, chiar dacă noi, europeni doldora de cultură, nu putem vedea dincolo de lungimea nasului şi credem că tot ce e islam e jihad. Ca şi creştinismul, şi islamismul se împarte în mai multe culte şi secte.

Cele mai cunoscute direcţii ale islamului sunt sunniţii şi şiiţii.  Despărţirea s-a făcut după moartea profetului Mahomed, atunci când s-a pus problema succesiunii lui. Sunniţii sunt cei care au susţinut succesiunea celor trei califi  care au domnit după moartea profetului. Şiiţii susţin legitimitatea castei (succesiunea pe linie de sânge), dar şi rolul imamilor (omologii islamici ai preoţilor creştini) de conducători spirituali care au dreptul de a interpreta şi amenda legile scrise în Coran.

Inutil de spus că statele  moderne sunt adepte ale sunnismului (Turcia, Maghreb).

3. Sectele islamului sunt cel puţin la fel de numeroase ca şi cele ale creşinismului. De obicei, sectele se desprind din  fundamentalistul şiitism.  Într-o lume guvernată de războaie civile, sectele islamiste islamice îşi asumă adeseori şi idealuri politice.

4. Problema jihadului . Jihadul se referă în primul rând la “străduinţă, zbatere, luptă”. Sensul lui iniţial era asemănător cu cel creştin, de “creşteţi şi vă înmulţiţi”, purta carevasăzică sensul de misionariat al religiei islamice. Sensul de “război sfânt” a fost preluat din vocabularul cruciaţilor creştini.  Extinderea lumii musulmane, conţinută în idealul jihadului, va fi făcută prin orice mijloace posibile, dar nu prin constrângere. Deci fără să dăm în cap, monşer.

5. Sharia este legea care stă la baza statelor islamice, având la bază învăţăturile Coranului şi  Sunnah, “obiceiul” . Deşi criticii o prezintă îndeobşte ca o lege fundamentalistă, ei omit faptul cea este dezvoltată pe sistemul de jurisprudenţă a instanţelor de judecată, cam cum ar fi şi sistemul de “common law” aplicat în Statele Unite sau în Marea Britanie.  Deasemenea, sharia are ca idei fundamentale precedentul legal, raţionamentul şi analogia, şi nu scriptura rigidă.

6. Milostenia, postul, cumpătarea, iubirea faţă de aproape, rugăciunea, toate sunt concepte de bază ale islamismului. Islamicii fiind oameni extrem de religioşi, ar fi o contradicţie ca ei să se lepede de aceste fundamente pentru a începe un război aprig împotriva necredincioşilor.

PARTEA A DOUA – ARGUMENTARE

Cum a ajuns această religie prin definiţie pacifistă la originea unor fapte care au zguduit floarea cea vestită a întregului apus?

Teoria Maddamei este simplă şi se bazează pe o analogie cu creştinismul.

Pacifismul islamist islamic determină în primul rând la supunere. Un bun credincios musulman va fi modest şi fericit cu condiţia sa în viaţă. Exact aici e baza sărăciei statelor islamice, deşi putem fi cu toţii de acord că sunt unele dintre cele mai bogate în resurse (petrol, diamante) ţări din lume. Oamenii s-au supus şi au lăsat nişte profitori fără scrupule să îi conducă necondiţionat.  Aşa se explică şi diferenţele foarte mari sociale în statele islamice.

Sărăcia extremă duce la intoleranţă. Atunci când trăieşti de pe o zi pe alta, e greu să fii tolerant faţă de lumea din jurul tău. Uitaţi-vă la toate statele “civilizate”. Unde se nasc mişcările extremiste? În grupurile sociale de margine, care caută un inamic comun pentru a explica de ce le e lor rău. Aceeaşi chestie se întâmplă şi în lumea islamică.

În lumea asta săracă au apărut tot felul de mişcări social-politice, care promit o lume mai bună. Cine cade în plasa lor? Oamenii slabi, lipsiţi de echilibru şi de susţinerea familiei, traumatizaţi de războaie şi uşor influenţabili. Profilul sectantului de pretutindeni (nartorii lui Iehova nu sunt diferiţi). Ce fac liderii sectelor cu ei? Le dau bani pentru a-şi întreţine familia, le dau impresia propriei valori şi îi spală pe creier pentru a putea profita mai departe de ei (din nou, uitaţi-vă în ograda creştină – e vreo diferenţă?).

Fix ăsta e profilul teroristului atât de temut de noi: un om sărac, nesigur, influenţabil şi dezechilibrat, care va face orice pentru a îmbunătăţi situaţia familiei lui. Omul de la marginea societăţii, folosit ca armă de o gaşcă de sectanţi.

Este islamul deci o religie belicoasă? Nici pe departe, la fel cum nici creştinismul nu se identifică exclusiv cu martorii lui Iehova şi nici marii lideri creştini cu siniştrii ăia de la Templul Oamenilor (iaca, alţi sinucigaşi).

De ce am ajuns noi, ăştia civilizaţii, să definim o întreagă comunitate după cei marginalizaţi de ea? Aici, dragilor, Maddame nu mai are răspuns.