Pentru libertatea de a înjura bumbacul

Partea narativă a poveştii:

Maddame s-a transferat de pe o plantaţie pe alta acum aproximativ exact un an.

Moment în care s-a produs următoarea transformare: Maddame n-a mai putut să înjure fosta plantaţie. Adicătălea timp de nişte ani destui a trudit pe şi a înjurat cu sârg plantaţia de bumbac. După care s-a mutat pe o plantaţie de cafea, nu pentru că fosta plantaţie era mai rea, ci pentru că-i place mai mult cafeaua decât bumbacul. Brusc s-a trezit cu următoarea replică inspirată de la foştii niggeri cu care lucra:

“ce, acum te simţi mai tare şi înjuri plantaţia noastră? da ce-are plantaţia noastră? e mai bună decât multe plantaţii! uite, omul cu biciul mai stă la o ţigară cu noi! glumeşte cu noi! te dai tu mare, tu-ţi-cafeaua-mă-tii!”

De menţionat că erau aceiaşi niggeri cu care Maddame înjura cot-la-cot plantaţia veche. Deodată ieşise din grupul celor privilegiaţi şi trebuia să plece capul a admiraţie mută pentru muncile patriotice prestate de niggerii vechi. În loc să plece capul, Maddame a ridicat o sprânceană.

Concluzia filosofică a poveştii de mai sus:

De ce simt unii nevoia să apere ceva ce înfierau mai deunăzi numai pentru că deodată, vorbesc cu cineva din afara cercului lor de niggeri privilegiaţi? Adică nah, mi s-ar părea mai consecvent să înjuri bumbacul şi după ce ai terminat cu el decât deodată să te simţi stingher în jurul celor care încă îl culeg cu sârg. Pruncii mamii, e vorba de bumbac aici, nu de cercetarea cancerului sau de astrofizică.

În plus, chiar dacă îţi place bumbacul, chiar trebuie să pupi în cur plantaţia?

Mda. Uameni.