Chestia aia cu tradiţiile de nuntă

De ce-s bune tradiţiile la o nuntă.

Dar se cere mai întâi să vedem ce-i nasol la nunţi, o luăm prin învăluire, carevasăzică, pentru ca apoi să ajungem la concluzia că de fapt tradiţiile nu-s chiar cel mai rău lucru din lume, dimpotrivă, chiar utile şi plăcute, am putea spune.

Deci mai întâi începutul.

Ce e nasol la tradiţii şi nunţi

Nasol la o nuntă e să nu-ţi faci singur lista de invitaţi. Adică să-i chemi din start pe ăia la care ai fost tu la nuntă, că au credit în plic la tine şi tre’ să-l ramburseze. După  aia să chemi toate neamurile bune şi toate neamurile proaste, ca deh, să cotizeze sau să nu se supere. După aia să-i pui pe listă pe toţi prietenii buni, cunoştinţe, colegi de serviciu şi foşti colegi de serviciu, să se-adune popor mult, ca să pice banu’ gros. După aia să mai vină prieteni de-ai babacilor şi chiar prieteni de-ai invitaţilor, să se bucure alături de tine. Şi să cotizeze. Nu. Chiar nu.

La fel de nasol şi în concordanţă cu punctul de mai sus e să-ţi faci din nuntă o afacere. Dar să nu generalizăm. Dacă eu şi tu şi Gogu şi Mărie ne permitem să facem un chef mare de cel puţin 10-15k euro cu toţi prietenii, nu înseamnă că toată lumea poate face acelaşi lucru. Nu poţi condamna un gog că încearcă să-şi minim acopere costurile prin banii de la nuntă sau chiar că îl vor ajuta să dea un avans pentru prima casă etc.

Şi aici vine o voce din off cu tradiţia numărul unu: darul de nuntă.  Acum mulţi mulţi ani, când preocuparea de căpătâi a poporului nost’ era să are câmpul şi să converseze doct cu mioriţa, la nuntă se întâlnea tot satul, şi fiecare contribuia cu câte un ceva, să-i ajute pe tineri să-şi facă un viitor.  Pentru că sărăcia era mare şi guri multe de hrănit, deoarece prezervativul nu exista şi chiar dacă ar fi existat era împotriva sfatului popei.

Deci nunţile făcute pentru bani nu sunt cele mai faine, dar ar fi urât din partea noastră să le înfierăm, mai ales că ar însemna cum că noi considerăm că toţi oamenii au bani să facă mare chef. Asta nu include prostul gust, adică nunţile cu fără număr, fără număr, fără număr, ci efectiv o considerentă pecuniară în organizarea nunţii.

Altă chestie nasoală e respectarea oarbă a unor tradiţii golite de conţinut. Hora în faţa blocului, luatul miresei cu lăutari de acasă, împărţitul de prosoape la nuntă (cică obicei sudist, dar tot acolo se împart şi la înmormântare, deci…), păpuşa pe maşină, darul cu strigare etc etc etc.

Majoritatea tradiţiilor s-au născut la sat. Acolo mergea Ion din capu’ satului la Mărie din capu’ celălalt al satului şi o lua de la părinţi cu muzică şi dans să o ducă acasă la părinţii lui, de obicei.  La urbe nu mai merg. Acuma să vină Ion din Târgovişte la Mărie din Constanţa să o ia de la părinţi cu alai de lăutari e cam ridicol. La fel şi cu hora. Să se facă în curte la Mărie era bine, în parcarea blocului sau pe stradă, în faţa blocului, e mai mult decât jenant.

Concluzia deci este că e nasol să inviţi din obligaţie şi exclusiv pentru bani şi să urmezi orbeşte nişte tradiţii pe care nu le înţelegi. Cu ideea asta pornim la drum să vedem de ce-s bune tradiţiile şi chiar frumoase uneori. Folosite cu măsură şi discernământ, desigur.

Punctul istorico-socialo-filosofic

Tradiţiile, în sensul lor cel mai ideal şi mai pur, transmit un set de valori şi o anumită conduită. Că e bună, că e rea, e a părinţilor şi bunicilor noştri şi e frumos să o respectăm, chiar dacă nu aderăm la ea.

Aici e un punct sensibil mai ales la tineri, Maddame ea însăşi inclusă fiind în “tineri”. Tendinţa la generaţia noastră, care a scos capul în comunism dar trăieşte din plin şi capitalizarea societăţii româneşti, e îndeobşte să se elibereze de tot ceea ce înseamnă vechi şi tradiţional, punându-i ştampila de obsolet, jenant, demodat. Nu se mai cade, mă-nţelegi, să rupi turta deasupra miresei şi să dansezi sârbe la nuntă, suntem moderni şi inediţi, noi facem nunţi cu rocăreală iar valsul miresei va fi “Nothing else matters” a lu’ Metallica (nu vă râdeţi, eu duc muncă de convingere cu domnul M să fie chiar ăsta. Până acum, fără succes).

Problema cu negarea asta a valorilor babacilor noştri este că foarte adesea este făcută fără discernământ. Negăm un obicei vechi fără a-i înţelege pe deplin simbolica, numai pentru că actul în sine ni se pare mai jos decât demnitatea noastră de oameni moderni.

Sfatul călduros al Maddamei în acest caz este ca înainte să dai cu pumnul în masă şi în sentimentele mamelor şi bunicilor, să înţelegi simbolicul din spatele gestului. Poate te coafează şi accepţi fărâma de tradiţie la nunta ta. Poate nu e ce ţi-ai dorit şi atunci poţi argumenta frumos şi civilizat, dincolo de clasicul “dă-le dracului de obiceiuri de babe”.

Punctul practic

O nuntă e un chef mare, cu sau fără tradiţii. Vei avea între 50 şi 150 de invitaţi de toate vârstele.

Deci o medie de 100 de oameni. Un chef mare unde tu şi consorul sau consoarta sunteţi gazde. Dacă ai hotărât să inviţi 100 de gogi la chef, ideea e să se simtă bine şi nu să fii înconjurat de feţe triste şi plictisite. Şi nici nu vrei să fie unul din chefurile alea unde lumea mănâncă până crapă, bea de stinge şi conversează doct. Nu! Vrei ca lumea să se simtă bine la tine la party.

Ceea ce înseamnă că trebuie să ai calităţi de mare comedian ca să reuşeşti să distrezi puzderia aia de popor. Sau să nu-ţi pese de restul lumii, dar în cazul ăsta de ce i-ai mai chemat? Nu era mai uşor să ieşi la o bere cu prietenii?

Aici tradiţiile au rolul cel mai important, pentru că sunt cel mai mare numitor comun al tuturor oamenilor de la nunta ta. Poate nu le place tuturor muzica, poate ai cel puţin un vegetarian printre invitaţi care nu e prea încântat de meniul bazat pe cărnuri exotice, poate se termină cam repede băutura şi o daţi pe vin ieftin şi bere.

Cert este că  dansul mirilor, furatul miresei, aruncatul buchetului, momentul tortului,  chestia aia cu voalul miresei şi pălăria etc sunt momente antrenante care vor fi recunoscute de toţi cei invitaţi. Sparg monotonia unui chef care dacă nu eşti cel mai mare entertainer în viaţă are toate şansele să se transforme în concurs de “cine poate mânca mai mult”.

Plus că oamenii sunt programaţi de propria experienţă. Adică dacă ai fost la x nunţi unde ai avut momente tradiţionale punctate clar şi ajungi la nunta x+1 unde tradiţiile lipsesc, vei simţi că e un chef fain, dar nu chiar o nuntă.

Experienţa personală care vine să întărească punctele de mai sus

Maddame şi consortul au fost deunăzi la o nuntă foarte faină de roacări, de relativ mulţi bani. Decor frumos şi simplu, meniu exotic cu nume franţuzeşti, beutură din plin şi relativ bună.

Dar elemente tradiţionale ioc. Atât de ioc încât nici nu ne-am prins că nunta începuse la un moment dat. Muzică rock, excelentă, dar din aia de ascultat şi nu de dansat. La un moment dat singura care dansa era mireasa, care se bâţâia nesigur de pe un picior pe altul. Lumea lâncezise şi se uita plictisită după chelneri, că doar beutură era din plin.

Per total a fost ca o întâlnire cu o femeie bună, dar proastă. Te grăbeşti să marchezi, bagi nişte vrăjeală, după care te scuzi că ai mâine o zi grea şi pleci acasă.

Final apoteotic cu mulţumiri şi surse

Am scris prea-lungul articol de mai sus după ce i-am citit pe Arhi pe Buddha şi pe Iskander precum că unele obiceiuri la nunţi sunt jenante. Subscriu, dar şi completez: să nu generalizăm, monşer. Plus că e frumos tare să te faci de căcat în direct, cu 100 de perechi de ochi aţintiţi pe tine. Eu cel puţin de abia aştept.