Şi o moarte care dovedeşte ceva

Duminică s-a stins bunicul unui prieten.

La 106 ani.

S-a născut în 1903, a prins două războaie mondiale, un pic de belle epoque, România mică şi România Mare şi România mai puţin Mare, pe toţi cei trei regi ai României, comunismul din plin şi moartea lui.

Omul a trăit tot ce se putea trăi în istoria recentă a României. A avut copii şi nepoţi, a fost iubit şi a iubit iar ultimii zece ani din viaţă i-a petrecut sărbătorind înconjurat de cei dragi.

A fost extraordinar de lucid până în ultimul moment. Acum cinci ani i-am luat un interviu pentru un proiect, şi dincolo de o tendinţă adorabilă de a se repeta nu era nimic care să-i sugereze vârsta, totuşi, respectabilă.

S-a stins cu cei dragi alături.

Deşi orice moarte e o veste tristă, nu pot să simt decât duioşie pentru bunicul care a trăit şi a murit exemplar, sfidând până în ultimul moment clişeele despre o lume rea care te bântuie şi te înfrânge în final.

Maddame face plecăciune pentru un om cum n-am mai cunoscut.