Problema Dumneavoastră

Nu sunt o tipă scorţoasă. Chiar nu sunt. Provin dintr-o familie unde părinţii se tutuiesc cu prietenii mei iar respectul este subînţeles din gesturile afectuoase. Ocolesc gesturile de faţadă şi pedanteria şi îi încurajez pe cei dragi să fie cât mai naturali şi mai autentici în faţa mea. Nu strâmb din nas la regurgitarea în timpul mesei, nu cred că “pula” e cuvânt obscen şi nu am avut niciodată pretenţii de mare cocoană.

Dar mă irită atunci când un perfect străin mă tutuieşte. Nu înţeleg de ce ar trebui să fiu la per tu cu taximetristul, cu vânzătoarea de la supermarket sau din magazinul de haine, cu un partener de afaceri pe care îl cunosc de exact zece minute sau cu un medic generalist pe care îl vizitez odată pe an, pentru a-mi prescrie nişte antibiotice.

Pronumele numit tare potrivit şi frumos “de politeţe” a devenit o pasăre rară în spaţiul mioritic. Ne tragem, familiar, de ciorapi cu oricine şi oricând, ni se pare cul şi actual să folosim numele mic, americăneşte şi şmechereşte.

Mie tare-mi pare tutuaia asta sâcâitoare o reminiscenţă tristă a comunismului, în care politeţea şi distanţa erau reduse la muncitorescul “tovarăşe”, că doar nu te crezi superior, bă? Ei bine, nu, cu siguranţă nu sunt superioară, dar văd în “dumneavoastră” o metodă simplă şi elegantă de a păstra distanţa între noi. Poate că într-o zi vom fi prieteni. Dar poate că nu, şi atunci ce rost are să ne prefacem?