Despre lumina de Paşte

Am primit ieri o felicitare de la PNL: “Lumina sărbătorilor de Paşti să vă pătrundă în suflet etc etc”. Aici sunt banii dumneavoastră.

Ceea ce mi-a adus aminte  un amănunt mic şi inutil despre Isus şi lumină.

Atenţie! Posibilă blasfemie! Dacă eşti creştin habotnic, nu te uita!

În anul 321 a.d. împăratul Constantin a decretat ziua de sărbătoare a creştinilor din Imperiul Roman prima zi a săptămânii (duminica) în locul sabatului, care era sărbătorit de evrei. Pentru a comemora învierea lui Isus.

Bun, până aici, toate bune şi frumoase. Dar Constantin ăsta, canonizat de mai toate cultele creştine, a mai făcut o chestie – i-a obligat pe toţi generalii lui să se creştineze.

Ce au făcut oamenii? S-au supus, nah, că nu era loc de comentat la ordinele şefului. Pentru aia, şi-au păstrat multe din obiceiurile păgâne* pe care le-au asimilat creştinismului, în stilul clasic al romanilor, care asimilau cam toate cultele popoarelor pe care le cucereau.

Săptămâna de 7 zile a fost preluată de romani de la babilonieni. Fiecare zi era dedicată unei planete, deci şi unei zeităţi. Prima zi a săptămânii era dedicată soarelui, în greceşte hêméra Hêliou şi latineşte dies Solis.

Începe să se facă lumină în mitologie?

Constantin declară ziua de sărbătoare a creştinismului prima zi a săptămânii. Aia era dedicată soarelui. Cum o asimilează romanii? Isus ca zeitate solară. Pam-pam!

*PĂGẤN, -Ă, păgâni, -e, s.m. şi f., adj. S.m. şi f. Persoană care se închină zeilor sau idolilor; idolatru; p. ext. nume dat de creştini celor care sunt de altă religie decât cea creştină sau care nu are nici o religie; p. restr. turc, mahomedan. Adj. Care aparţine unei religii politeiste sau cultului civilizaţiei antice greco-romane sau care se referă la antichitatea greco-romană.