-E mai comod pentru părinţi aşa. Să înveţi copilul să ceară la oliţă e cu cântec, la început, numai de ciudă, face pipi pe covor, cu oliţa lângă el. Zbierete, isterii.  Unii părinţi n-au nervii pentru asta. Deci ajung bieţii copii la 4-5 ani să poarte încă scutec, sub zâmbetele aprobatoare ale babacilor.

Mi-am adus aminte de asta citind aici despre prunci care merg la şcoală lipsiţi de deprinderi elementare, rodul unor părinţi debusolaţi şi care aşteaptă să îi inveţe şcoala cum să se închidă la şireturi sau cum să lege două propoziţii articulate.

Eu nu-s părinte, deci nu-mi permit să dau cu barosul. Dar aş vrea să ştiu, de la tinerii părinţi, cu ce deprinderi îi învaţă pe juniori. E normal să nu ştie să deschidă o carte la 5 ani? Îi trecem pe online de mici, că şi aşa bilbliotecile sunt anacronice? Cum ne educăm copiii?

Vreau să vă povestesc despre musicalul Rebecca, după romanul omonim al scriitoarei,  musical care se joacă la Teatrul de Operetă Ion Dacian.

Care este atât de frumos, încât eu am bocit cu lacrimi de crocodil (da, nesuferită apucătură a Maddamei,  a se smiorcăi de emoţie la lucrurile frumoase, spre nedumerirea spectatorilor…). Bine jucat, cu o distribuţie excelentă (le cunoaşteţi, poate, pe Alexandra Crăescu – “Eu” şi Georgiana Mototolea - “Mrs. Danvers”, de la Vocea României), un decor mai bun decât orice am văzut pe  scenă în România (momentele sinistre îţi ridică, la propriu, părul de pe ceafă) şi cu piese memorabile (pe care, când vei ajunge acasă, le vei asculta pe youtube la nesfârşit – pont: cea mai bună realizare este cea vieneză, chiar dacă este în germană), Rebecca este, poate, cel mai bun musical jucat în România până acum. Broadway la Bucureşti, fără nicio exagerare.

O menţiune specială trebuie făcută aici Georgianei Mototolea, care este sen-za-ţio-na-lă în rolul doamnei Danvers, şi pe care recunosc că am aplaudat-o până nu mi-am mai simţit degetele.

Mergeţi, dară, şi vedeţi Rebecca, nu mai pierdeţi vremea prin cârciumi! Domnilor, mai ales, cred că un cadou mai frumos de Valentine’s Day nu le puteţi face doamnelor voastre – asta dacă sărbătoriţi VD, iar dacă nu, atunci ca surpriză de sâmbătă seara. Credeţi-l pe domnul M pe cuvânt, vă va plăcea şi vouă.

Rebecca – Musical
Unde: Teatrul de Operetă Ion Dacian
Când: 5 februarie 2012, 11 februarie 2012, 12 februarie 2012
Cât: Preţul unui bilet este între 34 şi 53 lei (lojele sunt mai scumpe, dar teatrul fiind mic, nu merită, toate locurile au vizibilitate ok).
Pont suplimentar: Îmbrăcaţi-vă bine, în sală e frig.
Pont şi mai suplimentar: Nu citiţi nimic despre acţiune înainte, mergeţi ignoranţi, vă va ţine cu sufletul la gură!

Probabil că mă veţi vedea şi pe mine pe acolo. A treia oară.

**Fără a pretinde a fi o cititoare mai mult decât mediocră eu însămi, şi fără beneficiul de a fi citit milioane de pagini, am citit chestii mult mai siropoase decât Daphne du Maurier (Anais Nin e un exemplu bun), dar care sunt mai bine scrise.

Romanul “Rebecca” se încadrează la capitolul lecturi de buzunar şi weekend, fiind uşurel şi cu beneficiul de a fi scris la persoana I, deci, în calitate de cititoare, de a te putea identifica simplu cu personajul principal, “Eu” (nicăieri în roman nu apare numele mic): tânără modestă, nesigură, se mărită cu un bărbat mai în vârstă, a cărui soţie a murit în condiţii tragice (înecată) cu un an înainte. Tânăra soţie resimte dureros prezenţa aproape palpabilă a amintirii fostei la Manderley (conacul strămoşesc al soţului său) şi  comportamentul schimbător al soţului, chinuit el însuşi de trecut. După care se întâmplă nişte răsturnări de situaţie pe care n-o să le detaliez aici, ca să nu vă stric plăcerea lecturii sau a vizionării, care şi când o fi ea.

Trebuie să recunosc că orice discurs regionalist se poticneşte în faţa moldoveanului aprig, care te va reduce la umilă tăcere cu cele două cuvinte magice: Eminescu şi Creangă. Şi care, auzindu-mă că-mi salut părinţii “servus”, m-a îngropat în imprecaţii că de ce ne salutăm ungureşte, perfect ignorant asupra faptului că “servus” este un termen latin şi înseamnă “servitorul tău”. Bine, nici cu olteanul înverşunat nu mi-e ruşine, care proclamă definitiv: “Mi-e dragă ţara mea. Şi România”.

Dar trăgând linie peste ultimii 10 ani, în care am cunoscut oameni de toate culorile şi sorginţile, pot să declar cu toată convingerea că nu există neam mai iritant decât ardeleanul prost.

Ardeleanul prost are complexul de superioritate în însăşi structura ADNului său. Cu idei puţine, dar fixe, îşi bazează  mândria regională pe următorul silogism:

• Premisa 1: Ardealul a fost sub stăpânire protectorat austro-ungar, spre deosebire de răgăţeni, care au fost sub fanarioţi, tulai!
• Premisa 2: Eu m-am născut în Ardeal.
• Concluzia: Sunt mai tare decât răgăţenii.
• Corolar: Dacă vreunul comentează, îi rup capul. “Bucureştean prost” e pleonasm, moldovenii sunt nespălaţi, oltenii sunt puturoşi.

În faţa unei asemenea bijuterii logice, orice argumentaţie este inutilă. Poţi să sugerezi, discret, că omul sfinţeşte locul, că meritul ar trebui asumat pentru faptele noastre şi nu pentru hazardul de a fi apărut pe lume într-un anumit mediu, dar prosteleanul ţi-o va reteza scurt: tu, miticule, să-ţi ţii gura! Când oţi avea voi centru istoric şi catedrale şi biserici fortificate şi uameni civilizaţi, atunci să comentezi, ţigane!

Cu idei puţine şi fixe şi plin de ifose flatulente, prosteleanul va afişa un suveran dispreţ când vei numi Bucureştiul ca loc de baştină: “Cum poţi trăi în cloaca aia?” Vei încerca să-i explici că orice oraş mare e sortit la aglomeraţie şi mizerie, că Bucureştiul are farmecul lui, că pentru un om tânăr şi cu minime aspiraţii intelectuale, Bucureştiul este poate singurul oraş din România care să te poată satisface necondiţionat zi de zi (nu cred că a fost weekend în toamna trecută în care să nu fi văzut vreun concert, de la gospeluri şi muzică bizantină până la musicaluri şi rock).  Prosteleanul este surd la orice argumentaţie.  El vede în Bucureşti aglomeraţia, claxoanele şi ţiganii, şi ignoră cu ostentaţie faptul că şi bijuteria lui de Cluj tăt o cloacă îi, tăt mizerabil şi aglomerat, plin de fiţe şi doldora de ţigani,  deci, la o adică, tăt un fel de Bucureşti, numa că acolo se vorbeşte cu “no!”.

Dar cum are un simţ al umorului, şi mai ales al autoironiei, sub nivelul mării, prosteleanul se va inflama eroic atunci când se simte atacat în calitatea lui de membru al tribului. Va arunca cu înjurături mai ceva decât strămoşii lui care-şi apărau cetăţile (în lipsă de muniţie) aruncând cu căcat în invadatori.

În faţa unui asemenea discurs regional, Maddame îşi ridică cu delicateţe basca şi dă cu ea de pământ. Păi bine, măi coregionalilor, mai am eu obraz să mă mândresc că-s ardeleancă molcomă, când ne faceţi neamul de ruşine în ăst fel mârşav?

“A woman especially, if she have the misfortune of knowing anything, should conceal it as well as she can.

The advantages of natural folly in a beautiful girl have been already set forth by the capital pen of a sister author; and to the treatment of the subject I will only add, in justice to men, that though to the larger and more trifling part of the sex, imbecility in females is a great enhancement of their personal charms, there is a portion of them too reasonable and too well informed themselves to desire more in woman than ignorance…”

[Jane Austen, Northanger Abbey]

Doamnele mele, vă doresc o săptămână lipsită de şarmuri imbecile.

Şi, pentru Dănuţa, la mulţi ani! Tu şi Caragiale, monşer!

…

-Și atunci de ce te plângi că nu te mai scot la masă în oraș?

Pentru că oricine a trăit, vreodată, o tragedie reală, aşa cum e ea tragedie, de te loveşte în moalele capului şi te lasă amorţit, incapabil să vorbeşti sau să simţi ceva, după care te doboară deodată, nu mai are timp să se supere pe colegii de serviciu sau pe clientul ăla dificil, fată!

Dacă tu încă te enervezi, pueril şi candid, pe trafic sau pe ploaie, bravo ţie! Eşti un om fericit, monşerule!

Dacă te superi că iubitul nu-şi strânge ciorapii sau că iubitei îi ia 2 ore să se aranjeze în oglindă, eşti un om norocos, mane!

Dacă te plângi că n-ai bemve şi că Gheorghe are bemve (servus, Gheorghe, dar alt Gheorghe, nu ăla cu bemve!), eşti liderul maxim al bucuriei!

Uită-te la tine şi bucură-te că suferi pentru căcaturi. Pentru că înseamnă că n-ai suferit niciodată pentru lucruri mari, ca să ai vreo balanţă tristă pentru căcaturile zilnice. Şi e bine aşa, e tare bine!

Îţi doresc, dragă cititorule, să suferi toată viaţa doar pentru că n-ai pantofii roşii pe care i-ai văzut în vitrina aia colorată şi pentru că nu-ţi permiţi ultimul model de aiped. Nimic mai mult.

Te ţuc frumos şi mă duc să mă mărit, gata, vorbim peste fro lună, aşa, când veni-voi cu poze din luna de miere.

Ticuţul era distrus. Ter-mi-nat. Melancolic. Nu mai înţelegea lumea.

-Şi n-a vrut, măi, n-a vrut şi basta! 

Omul sugea letargic din bere (nici măcar nu-i aduseseră Hainecăn, era Ursus, deşi el, sireacu, Hainecăn comandase).

-Chiar am încercat. Era totul ok, făcea băiatul tătătăăt, măi!

Ticuţul, vezi-bine, e bun prieten cu Maddame, care nu odată i-a fost uşor confidentă când avea vreo problemă de sufleţel. Şi viţăvercea, de altfel, pentru că Ticuţ le are şi el pe-ale lui, dar nimeni nu-i poate reproşa că n-are suflet mare şi dedicaţie către prieteni.

Acum era în impas.

- Nu înţeleg, se uită Ticuţul cu tristeţe la mine. Nu înţeleg de ce nu vrea domnul tău petrecerea burlacilor.

Vorbisem deja cu fetele, erau acolo, lângă voi, la Alba Iulia, nici nu trebuia să meargă departe. Şi ar fi fost totul ok, numai o m*ie mică ce-i dădeau, şi puteam să mergem la berea aia pe care o vroia el în loc de petrecere.

Da, măi. Ce suflet hain, domnul M, să nu vrea să meargă cu Ticuţul la o m*ie mică. Şi era chiar aproape de noi, nici nu trebuia să lipsească mult de acasă.

Monşerilor, ştiţi voi – sau unii dintre voi, că anul acesta, odată cu sufixul mi-am schimbat şi numele. M-am măritat umpic, în faţa primarului, că în faţa lui Dumnezeu ne însurăm peste fro doo săptămâni, aşa.

Drept pentru care, deşi timp am avut, că să organizezi o nuntă nu-i chiar lucru mare (să nu-i credeţi pe ăi de se smiorcăie că e greu tare şi ce se fac ei, Doamne!), mi-a lipsit tuma inspiraţia de a vorbi ceva decent cu voi.

Dar cum nu voi să vă părăsesc di tăt, iaca mai jos nişte 5 sfaturi de cum să-ţi organizezi nunta ca să fie bine, să nu fie rău, mă-nţelegi:

1. Nu te obosi să mulţumeşti pe toată lumea. Consider că dacă un procent de 10% din nuntă e nemulţumit de ceva, atunci e o nuntă foarte faină. E reuşită dacă nemulţumiţii sunt până în 20%, iar dacă ai mofturi de la mai mult de 35% dintre invitaţi, e clar c-ai invitat pe cine nu trebe.

2. Succesul unei nunţi zace în beutură şi muzică. Decât să cheltuieşti bani grămadă pentru floricelele de pe masă şi pentru cocarde (flori de pus în chept la invitaţi, pe care Maddame le urăşte cu pasiune, căci nenumărate rochii de mătase au sucombat subt înţepătura nemiloasă a acului din fundul cocardei), mai bine decorează mai puţin, dar bagă un vin de calitate.

Să zicem aşa: la nicio nuntă la care am fost n-am reţinut ce flori zăceau în vaze, dar ţin minte foarte bine durerile de cap (survenite imediat şi demolatoare de chef) provenite de la un vin de butuc, etichetat “premiat”, la nunta lui ics.

La fel: am fo odată la o nuntă unde mirele era roacăr. Deci nu nuntă de roacări, ci nuntă cu mirele roacăr, care mire a ţinut să controleze strict muzica pusă de digei. Ca să fie rock, să fie bine, mă-nţelegi. Rezultatul a fost rocăreală, da, dar 5 ore de rocăreală obosesc şi cea mai înverşunată roacăriţă (eu pe vremea aia), căci, dragilor, rock se ascultă, nu se dansează, iar nunta nu-i concert să te duci să asculţi muzică.

3. Vorbeşte cu DJ-ul. Dă-i la om un playlist cu muzica ta preferată, aşa va şti ce melodii să bage printre altele ca să-ţi producă fericire, dar lasă-l să-şi facă treaba. El a mai pus muzică la nunţi, tu  nu, deci şansele ca el să ştie mai bine decât tine sunt maxime.

4. Dă tonul. O nuntă la care mirii stau plictisiţi la masă şi se aşteaptă ca lumea să se distreze de una singură, e cam degeaba. Dacă tu nu te simţi bine la nunta ta, atunci ce pretenţii ai la invitaţii tăi?

5. Nu te aştepta să fie totul perfect.  Te vei scuti de nervi inutili în ziua nunţii (şi în zilele anterioare) dacă ai o marjă de eroare de 10-20% din ce ai planificat. Planifică frumos (un exemplu - fă un orar general al nunţii şi dă-l* DJ-ului şi şefului de sală, ca să nu iasă oamenii cu mâncarea când pune ăla muzică de mare dans), ca să nu te stresezi atunci cu detalii organizatorice, dar nu te aştepta să iasă totul după plan.

Bonus: Ascultă de părinţi! Am scris “ascultă”, iar nu “fă ce zic ei”. Ei pot avea idei bune, pe care să le aplici, dar pot avea şi pretenţii inutile, pe care să le ignori. Nu uita că e nunta ta, dar şi bucuria lor. Ascultă ce au de zis, nu-i pune la punct (cum am făcut eu de câteva ori), dar nici nu implementa, orbeşte, toate ideile lor.

**dă-l? dă-i-l? dă-li-l? cum mama la smeu facem acordul corect?

Ungaria are o populaţie de 10 milioane, dintre care vreo 95% sunt unguri. Ţară mică, economie bunicică, alea alea.

Ardealul, pe de altă parte, are vreo 7 milioane de locuitori, dintre care 25% unguri.

Dacă Ungaria uneşte Ardealul la Pusta Panoniei, va fi o Ungarie mare, cu 17 milioane de locuitori, dintre care – faceţi şi voi calculele, că de aia aţi mers la şcoală – 5.25 milioane de români. Adică fro 30% din populaţia Ungariei mari vom fi noi.

Şi ne facem partid. Votat, în unanimitate, de 30% din populaţie (credeţi voi că nu să duce argheleanu’ la vot împotriva ungurului? că doar suntem obişnuiţi cu  votul negativ de la noi din bătătură, corect?).

Şi nu intrăm noi, cu Mioriţa noastră şi cu opincile murdare, peste unguri în Parlament (sau Adunare Naţională, cum i-o zice acolo, la Budapeşt)?

Şi numa ce-om face noi, cu treij la sută din voturi, din Ungaria mare -ţiganiada mică, de-or blastema hunii tot neamul lor de la Istvan cel Sfânt încoace, că n-or stat în banca lor să-i lase pe Gelu şi Menumorut în mizerie, c-apăi blahii nu glumesc dară când e vorba de ars câmpiile şi otrăvit fântânile.