De fapt, ceea ce nu înţeleg e libertatea asta asezonată cu vodculiţă, sex prost, aleator şi mizerabil, gălăgie şi aglomeraţie. Şi – supermă libertate – scandal la unison cu alţi 10.000 de oameni, îngrămădiţi cort lângă cort lângă cort, cu reacţii la indigo, robi aceloraşi comportamente. Halal raison!

Păi libertate-i asta, câştigată cu greu pe maidanele spre mare, în coloana de maşini?

Ceea ce vreau să spun e că la aproape treij de ani mi-am dat seama că libertatea maximă pentru mine e în creierul muntelui, numai eu (cu domnul meu) şi cu caprele negre, fără multă vorbăraie (fără să subliniez evidentul la fiecare două expirări – vai ce frumos, vai ce linişte, vai ce peisaj, vai ce minunat).  Cred că tocmai m-am prins că nu-mi prea plac oamenii, iar asta nu-i o veste prea bună.

Într-o zi l-am cunoscut pe iubi - un vlăjgan de 2m, fioros şi nu foarte dotat intelectual.

După care iar – iubi în sus, iubi în jos, iubi face, iubi drege.

După care ne-am întâlnit iar cu iubi - de data asta avea cam 1.80m,  era blonduţ şi străveziu şi cu moacă de artist.

Al treilea iubi era şaten. Al patrulea a fost iar primul.

Cu ultimul iubi s-a căsătorit anul trecut.

Şi acum vin eu cu nelămurirea – erau toţi iubi pentru că nu le ţinea minte numele? Înţeleg – şi susţin- poreclele drăgăstoase într-o relaţie. Am avut şi eu – fără excepţie- în toate prieteniile, câte un animăluţ, sau onomatopee, sau ce vreţi voi. Dar niciodată – niciodată- nu am repetat apelativele. Fiecare relaţie din trecutul meu (adevărat, nu au fost multe, mi-ar ajunge degetele de la o mână şi mi-ar da şi cu rest) a avut diminutivele, drăgălelile şi alinturile ei. Mi se pare un semn de respect faţă de omul de lângă tine să nu-l strigi ca pe fostul.

Dar oi hi eu mai nebună. Aveţi alde iubi prin istorie?

-E mai comod pentru părinţi aşa. Să înveţi copilul să ceară la oliţă e cu cântec, la început, numai de ciudă, face pipi pe covor, cu oliţa lângă el. Zbierete, isterii.  Unii părinţi n-au nervii pentru asta. Deci ajung bieţii copii la 4-5 ani să poarte încă scutec, sub zâmbetele aprobatoare ale babacilor.

Mi-am adus aminte de asta citind aici despre prunci care merg la şcoală lipsiţi de deprinderi elementare, rodul unor părinţi debusolaţi şi care aşteaptă să îi inveţe şcoala cum să se închidă la şireturi sau cum să lege două propoziţii articulate.

Eu nu-s părinte, deci nu-mi permit să dau cu barosul. Dar aş vrea să ştiu, de la tinerii părinţi, cu ce deprinderi îi învaţă pe juniori. E normal să nu ştie să deschidă o carte la 5 ani? Îi trecem pe online de mici, că şi aşa bilbliotecile sunt anacronice? Cum ne educăm copiii?

Vreau să vă povestesc despre musicalul Rebecca, după romanul omonim al scriitoarei,  musical care se joacă la Teatrul de Operetă Ion Dacian.

Care este atât de frumos, încât eu am bocit cu lacrimi de crocodil (da, nesuferită apucătură a Maddamei,  a se smiorcăi de emoţie la lucrurile frumoase, spre nedumerirea spectatorilor…). Bine jucat, cu o distribuţie excelentă (le cunoaşteţi, poate, pe Alexandra Crăescu – “Eu” şi Georgiana Mototolea - “Mrs. Danvers”, de la Vocea României), un decor mai bun decât orice am văzut pe  scenă în România (momentele sinistre îţi ridică, la propriu, părul de pe ceafă) şi cu piese memorabile (pe care, când vei ajunge acasă, le vei asculta pe youtube la nesfârşit – pont: cea mai bună realizare este cea vieneză, chiar dacă este în germană), Rebecca este, poate, cel mai bun musical jucat în România până acum. Broadway la Bucureşti, fără nicio exagerare.

O menţiune specială trebuie făcută aici Georgianei Mototolea, care este sen-za-ţio-na-lă în rolul doamnei Danvers, şi pe care recunosc că am aplaudat-o până nu mi-am mai simţit degetele.

Mergeţi, dară, şi vedeţi Rebecca, nu mai pierdeţi vremea prin cârciumi! Domnilor, mai ales, cred că un cadou mai frumos de Valentine’s Day nu le puteţi face doamnelor voastre – asta dacă sărbătoriţi VD, iar dacă nu, atunci ca surpriză de sâmbătă seara. Credeţi-l pe domnul M pe cuvânt, vă va plăcea şi vouă.

Rebecca – Musical
Unde: Teatrul de Operetă Ion Dacian
Când: 5 februarie 2012, 11 februarie 2012, 12 februarie 2012
Cât: Preţul unui bilet este între 34 şi 53 lei (lojele sunt mai scumpe, dar teatrul fiind mic, nu merită, toate locurile au vizibilitate ok).
Pont suplimentar: Îmbrăcaţi-vă bine, în sală e frig.
Pont şi mai suplimentar: Nu citiţi nimic despre acţiune înainte, mergeţi ignoranţi, vă va ţine cu sufletul la gură!

Probabil că mă veţi vedea şi pe mine pe acolo. A treia oară.

**Fără a pretinde a fi o cititoare mai mult decât mediocră eu însămi, şi fără beneficiul de a fi citit milioane de pagini, am citit chestii mult mai siropoase decât Daphne du Maurier (Anais Nin e un exemplu bun), dar care sunt mai bine scrise.

Romanul “Rebecca” se încadrează la capitolul lecturi de buzunar şi weekend, fiind uşurel şi cu beneficiul de a fi scris la persoana I, deci, în calitate de cititoare, de a te putea identifica simplu cu personajul principal, “Eu” (nicăieri în roman nu apare numele mic): tânără modestă, nesigură, se mărită cu un bărbat mai în vârstă, a cărui soţie a murit în condiţii tragice (înecată) cu un an înainte. Tânăra soţie resimte dureros prezenţa aproape palpabilă a amintirii fostei la Manderley (conacul strămoşesc al soţului său) şi  comportamentul schimbător al soţului, chinuit el însuşi de trecut. După care se întâmplă nişte răsturnări de situaţie pe care n-o să le detaliez aici, ca să nu vă stric plăcerea lecturii sau a vizionării, care şi când o fi ea.

Trebuie să recunosc că orice discurs regionalist se poticneşte în faţa moldoveanului aprig, care te va reduce la umilă tăcere cu cele două cuvinte magice: Eminescu şi Creangă. Şi care, auzindu-mă că-mi salut părinţii “servus”, m-a îngropat în imprecaţii că de ce ne salutăm ungureşte, perfect ignorant asupra faptului că “servus” este un termen latin şi înseamnă “servitorul tău”. Bine, nici cu olteanul înverşunat nu mi-e ruşine, care proclamă definitiv: “Mi-e dragă ţara mea. Şi România”.

Dar trăgând linie peste ultimii 10 ani, în care am cunoscut oameni de toate culorile şi sorginţile, pot să declar cu toată convingerea că nu există neam mai iritant decât ardeleanul prost.

Ardeleanul prost are complexul de superioritate în însăşi structura ADNului său. Cu idei puţine, dar fixe, îşi bazează  mândria regională pe următorul silogism:

• Premisa 1: Ardealul a fost sub stăpânire protectorat austro-ungar, spre deosebire de răgăţeni, care au fost sub fanarioţi, tulai!
• Premisa 2: Eu m-am născut în Ardeal.
• Concluzia: Sunt mai tare decât răgăţenii.
• Corolar: Dacă vreunul comentează, îi rup capul. “Bucureştean prost” e pleonasm, moldovenii sunt nespălaţi, oltenii sunt puturoşi.

În faţa unei asemenea bijuterii logice, orice argumentaţie este inutilă. Poţi să sugerezi, discret, că omul sfinţeşte locul, că meritul ar trebui asumat pentru faptele noastre şi nu pentru hazardul de a fi apărut pe lume într-un anumit mediu, dar prosteleanul ţi-o va reteza scurt: tu, miticule, să-ţi ţii gura! Când oţi avea voi centru istoric şi catedrale şi biserici fortificate şi uameni civilizaţi, atunci să comentezi, ţigane!

Cu idei puţine şi fixe şi plin de ifose flatulente, prosteleanul va afişa un suveran dispreţ când vei numi Bucureştiul ca loc de baştină: “Cum poţi trăi în cloaca aia?” Vei încerca să-i explici că orice oraş mare e sortit la aglomeraţie şi mizerie, că Bucureştiul are farmecul lui, că pentru un om tânăr şi cu minime aspiraţii intelectuale, Bucureştiul este poate singurul oraş din România care să te poată satisface necondiţionat zi de zi (nu cred că a fost weekend în toamna trecută în care să nu fi văzut vreun concert, de la gospeluri şi muzică bizantină până la musicaluri şi rock).  Prosteleanul este surd la orice argumentaţie.  El vede în Bucureşti aglomeraţia, claxoanele şi ţiganii, şi ignoră cu ostentaţie faptul că şi bijuteria lui de Cluj tăt o cloacă îi, tăt mizerabil şi aglomerat, plin de fiţe şi doldora de ţigani,  deci, la o adică, tăt un fel de Bucureşti, numa că acolo se vorbeşte cu “no!”.

Dar cum are un simţ al umorului, şi mai ales al autoironiei, sub nivelul mării, prosteleanul se va inflama eroic atunci când se simte atacat în calitatea lui de membru al tribului. Va arunca cu înjurături mai ceva decât strămoşii lui care-şi apărau cetăţile (în lipsă de muniţie) aruncând cu căcat în invadatori.

În faţa unui asemenea discurs regional, Maddame îşi ridică cu delicateţe basca şi dă cu ea de pământ. Păi bine, măi coregionalilor, mai am eu obraz să mă mândresc că-s ardeleancă molcomă, când ne faceţi neamul de ruşine în ăst fel mârşav?

“A woman especially, if she have the misfortune of knowing anything, should conceal it as well as she can.

The advantages of natural folly in a beautiful girl have been already set forth by the capital pen of a sister author; and to the treatment of the subject I will only add, in justice to men, that though to the larger and more trifling part of the sex, imbecility in females is a great enhancement of their personal charms, there is a portion of them too reasonable and too well informed themselves to desire more in woman than ignorance…”

[Jane Austen, Northanger Abbey]

Doamnele mele, vă doresc o săptămână lipsită de şarmuri imbecile.

Şi, pentru Dănuţa, la mulţi ani! Tu şi Caragiale, monşer!

…

-Și atunci de ce te plângi că nu te mai scot la masă în oraș?

Pentru că oricine a trăit, vreodată, o tragedie reală, aşa cum e ea tragedie, de te loveşte în moalele capului şi te lasă amorţit, incapabil să vorbeşti sau să simţi ceva, după care te doboară deodată, nu mai are timp să se supere pe colegii de serviciu sau pe clientul ăla dificil, fată!

Dacă tu încă te enervezi, pueril şi candid, pe trafic sau pe ploaie, bravo ţie! Eşti un om fericit, monşerule!

Dacă te superi că iubitul nu-şi strânge ciorapii sau că iubitei îi ia 2 ore să se aranjeze în oglindă, eşti un om norocos, mane!

Dacă te plângi că n-ai bemve şi că Gheorghe are bemve (servus, Gheorghe, dar alt Gheorghe, nu ăla cu bemve!), eşti liderul maxim al bucuriei!

Uită-te la tine şi bucură-te că suferi pentru căcaturi. Pentru că înseamnă că n-ai suferit niciodată pentru lucruri mari, ca să ai vreo balanţă tristă pentru căcaturile zilnice. Şi e bine aşa, e tare bine!

Îţi doresc, dragă cititorule, să suferi toată viaţa doar pentru că n-ai pantofii roşii pe care i-ai văzut în vitrina aia colorată şi pentru că nu-ţi permiţi ultimul model de aiped. Nimic mai mult.

Te ţuc frumos şi mă duc să mă mărit, gata, vorbim peste fro lună, aşa, când veni-voi cu poze din luna de miere.

Ticuţul era distrus. Ter-mi-nat. Melancolic. Nu mai înţelegea lumea.

-Şi n-a vrut, măi, n-a vrut şi basta! 

Omul sugea letargic din bere (nici măcar nu-i aduseseră Hainecăn, era Ursus, deşi el, sireacu, Hainecăn comandase).

-Chiar am încercat. Era totul ok, făcea băiatul tătătăăt, măi!

Ticuţul, vezi-bine, e bun prieten cu Maddame, care nu odată i-a fost uşor confidentă când avea vreo problemă de sufleţel. Şi viţăvercea, de altfel, pentru că Ticuţ le are şi el pe-ale lui, dar nimeni nu-i poate reproşa că n-are suflet mare şi dedicaţie către prieteni.

Acum era în impas.

- Nu înţeleg, se uită Ticuţul cu tristeţe la mine. Nu înţeleg de ce nu vrea domnul tău petrecerea burlacilor.

Vorbisem deja cu fetele, erau acolo, lângă voi, la Alba Iulia, nici nu trebuia să meargă departe. Şi ar fi fost totul ok, numai o m*ie mică ce-i dădeau, şi puteam să mergem la berea aia pe care o vroia el în loc de petrecere.

Da, măi. Ce suflet hain, domnul M, să nu vrea să meargă cu Ticuţul la o m*ie mică. Şi era chiar aproape de noi, nici nu trebuia să lipsească mult de acasă.