Mefistocle

Cine se împiedică din când în când de familia M știe, probabil, despre iubirea pruncului pentru diferite lighioane.
Cocoș, gângâna (găină), capră, melcul. Ga-ga și mu și gângândac.

Dar să începem cu începutul.

Maddame, un pic lovită de un virus, se prăbușește într-o după amiază în pat, fericită că are casa populată de 2 (două) bunici și un tată, deci pruncul este bine îngrijit și își primește porția de vântuleț pe la curuț. Mamaie se oferă să-l scoată la aer, deci Maddame purcede la gestul de prăbușire în pat urmat de somn comatos timp de 1 oră. Ah, dulce binecuvântare a lui Morfeu, cum n-am știut a te prețui pâna a avea copii!

Cu ochii cârpiți de somn, mă trezesc și mă îndrept spre baie, pentru, vorba ceea, cele trebuincioase. Nu mai aprind lumina, ca să nu mă trezesc de-a binelea. Prin semi-întuneric văd niște petale împrăștiate artistic prin cadă și pe marginea ei. Hait! zic, să vezi că-mi pregătește soțul baie cu petale de trandafiri, că știe că ultima baie cu clăbuci și răsfăț am făcut-o în august 2012 (părinții cu copii mici învață repede și eficient metoda duș-în-30-de-secunde-cu-spălat-pe-cap-cu-tot).

Aprind lumina, gata de o exclamație entuziastă.

Și exclam, monșer, exclam tare și răspicat, exclam până ce rămân fără aer.

Baia mea era tapetată cu melci.

Mă duc la bărbat, înșiruiesc bunicile la apel, cer explicații.

Se pare că juniorul, în marea lui iubire pentru melci (prima iubire nu se uită, iar din păcate pentru mine, prima iubire a mânzului a fost melcul), în drum spre casă a adunat un melc pe care l-a adus spre înfățișare în fața bunicii. În strigătele de entuziasm melcuiesc ale moștenitorului, mamaie a fugit repejor în curtea blocului, și în excesul de zel pe care numai bunicii îl pot avea, a adunat vreo 20-30 de melci pe care i-a depozitat frumușel, într-o pungă, în cadă.

Melcii – fatalitate! – au evadat din pungă și au purces la explorat noua lor reședință, până când au fost întrerupți mișelește, conform poveștii de mai sus, de către a voastră subsemnată.

În exclamațiile de nemulțumire (ie. țipete isterice) ale Maddamei, melcii au fost puși în libertate pe aceeași cale pe care au fost capturați. Baia dezinfectată, moştenitorul liniștit.

Până azi, când în timpul operațiunii spălăm-mânuțele, aud lumina ochilor mei că urlă: MEEEEELC!

Bineînțeles. Un melc ședea suspendat de raftul din baie, cu ochii fâlfâind în jos. Cum ajunsese acolo, când distanța cadă-raft nu e chiar nesemnificativă, iar melcii nu-s recunoscuți pentru viteza lor, numai melcul-chiar-el știe.

Suficient să vă spun că, sub ochii vigilenți ai juniorului meu, am eșuat lamentabil în încercarea de a elibera melcul în habitatul lui natural (MELC! MELC! MELC! MELC! MEEEEEEELC!) Drept pentru care, acum își are reședința într-un borcan, printre frunze de salată, din care mănâncă la intervale regulate, până când leșină.

Îl cheamă Mefistocle, sau Mel, cum îi zice cel mai mic dintre stăpânii lui, și este al doilea al nostru animal de casă, după perechea de râme pe care le-a salvat bărbatu-mio de pe o frunză de salată și le-a eliberat fix în ghiveciul cu florile mele preferate.


Ce-aveți, bre, cu România?

Câteva țări în care e MULT mai rău decât în România:

Afganistan, Albania, Algeria, Argentina,Bolivia, Bosnia, Botswana, Burundi, Bhutan, Cambogia, Camerun, Ciad, Chile, Columbia, Congo, Republica Democrată Congo, Cuba, Djibouti, Republica Dominicană, Ecuador, El Salvador, Eritrea, Etiopia, Fiji, Gambia, Gabon, Ghana, Guatemala, Guinea, Guinea Bissau, Guyana, Haiti, Honduras, India, Indonezia, Iran, Irak, Israel (Palestina), Jamaica, Iordania, Kenya, Corea de Nord, Kuweit, Kirghistan, Laos, Liban, Liberia, Libia, Malawi, Malaezia, Moldova, Maroc, Mozambic, Myanmar, Namibia, Nauru, Nepal, Niger, NIgeria, Pakistan, Palau, Paraguay, Peru, Ruanda, Samoa, Somalia, Africa de Sud, Sri Lanka, Sudan, Suriname, Swaziland, Siria, Senegal, Tanzania, Togo, Tonga, Trinidad-Tobago, Tunisia, Tuvalu, Uganda, Uruguay, Venezuela, Sahara de Vest, Zair, Zambia, Zimbabwe și Vatican.

Adică vreo 90% din țările lumii. Grosier, că nici eu nu știu toate țările, nici ele nu mai sunt ce-au fost.

Țări corupte, violente, zguduite de războaie civile și dictatori, de pacifismul american sau al vecinilor binevoitori, de sărăcie, țări fără apă potabilă, cu speranța de viață la jumătate față de noi. Țări în care oamenii trăiesc cu 1-2 lei pe zi. Țări în care copiii sunt obligați să muncească sau să se prostitueze de la vârsta la care noi ascultam și credeam în basme.

Dar noi traian băsexu și bianca drăgușanu și n-avem autostrăzi. Și pantofii cu diamante ne strâng.

Hai să mai și terminăm cu jelitul! Că deja a devenit redundant și enervant ca acul pe un disc de vinil. Zgâriat.


Băi ăștia cu condamnarea alăptatului în public

…sunteți niște ipocriți.

Pentru că ați ajuns atât de pervertiți de consumerism, încât considerați natural un bebeluș împins în cărucior, cu un simulacru de sfârc din silicon în gură și cu biberonul de lapte praf în mână, dar un bebeluș în brațele mamei și care mănâncă la sân vi se pare obscen.

Pentru că insistați că alăptatul e un moment ”intim” între mamă și copil, dar ne trimiteți să ne trăim naibii intimitatea într-o budă publică, ca nu cumva să vă lezeze retina imaginea unui petec de sân atunci când vă savurați berica.

Pentru că vă declarați deschiși la minte și toleranți, acceptați orice ciudățenie în numele diversității (Conchita Wurst, oameni buni!), dar condamnați gestul firesc prin care o mamă își hrănește copilul.

Pentru că vă dați emancipați și progresiști, când de fapt promovați o imagine distorsionată a femeii, ai cărei sâni sunt exclusiv obiecte sexuale abstractizate de funcția lor fiziologică, de a hrăni progeniturile.

Pentru că admirați postere de 20m cu supermodele cu sânii la vedere, dar sânul unei mame (acoperit aproape în totalitate de gurița și capul copilului) vă îngrețoșează.

Pentru că într-o zi veți avea copii și veți vedea că un bebeluș  de câteva săptămâni nu știe să aștepte cu mâncatul până când mama ajunge acasă, și nici mama nu se poate închide în casă pentru 6-9-12 luni, cât își alăptează copilul de 5-10-15 ori pe zi.

Și mi-e ciudă pe voi pentru că din cauza voastră se apucă tot felul de militante să se adune în parcuri și să  alăpteze în grup, făcând dintr-un gest firesc și natural un spectacol grotesc.

Și pentru că m-ați făcut să scriu articolul ăsta prin care justific o chestie care n-are nevoie, de fapt, de nicio justificare.

MD Mairy


Mamelor din lumea-ntreagă

…nu fiți nătânge (așa cum am fost eu).

Când eram gravidă cu mult-așteptatul mânz, aveam o idee generală despre chestiile de care aveam nevoie pentru un copil. Am scormonit forumurile de mămici (ah! forumurile de dez-informare!) după ”chestii esențiale pentru bebe”, am adunat toate informațiile și am făcut Lista. O, Lista, care  până la finalul sarcinii devenise un membru cu drepturi depline al familiei noastre.

Lista. Făcută în Excel, cu filtre de ”cumpărat”, comparații de preț, comentarii la produse. O listă cu peste 50 (cincizeci) de produse ”must-have”, fără de care bebelușul meu avea să fie neglijat și nedezvoltat. Lista, care pe primele locuri avea Căruțul și Pătuțul, un duo gingaș de recipiente în care bebelușul meu (desigur, fericit)  avea să fie depozitat și transportat în tandem cu Scoica auto, care desigur avea să fie asortată cu Căruțul.

Desigur că dacă nu aveam totul de pe Listă era o mică tragedie. Multe lucruri le-am primit (biberoane, tetine, suzete, toate, DESIGUR, absolut necesare pentru un bebeluș mic, că doar n-o să-l ții la sân tot timpul, că se obișnuiește așa!), și mi-era ciudă că nu puteam să le cumpăr eu. Lista a fost actualizată din mers cu obiecte pe care le găseam navigând pe diferite magazine online pentru bebeluși – pentru că dacă se produce un obiect, desigur că este nevoie de el!

Și a venit mânzul, l-am depozitat o vreme (scurtă, slavă Domnului pentru asta) în diferitele recipiente, i-am îndesat o suzetă în gură să nu mai plângă după sân (15 minute la un sân-15 minute la celălalt, după care suzetă și somn, că se învață la sân – mantra tuturor tinerelor mămici!) și mi-am văzut de viață, mândră de copilul cuminte pe care-l aveam.

Și nu știam de ce am așa un gol imens în inimă.

Pentru că inima mea, care bătuse 9 luni alături de a lui, acum îi ducea dorul. Îl vroiam aproape, să îi simt respirația, mirosul, căldura lui de bebeluș proaspăt și curat. Să îi văd privirea atunci când se trezește. Să îi pup mânuțele cu gropițe.

Și atunci am făcut ceva inacceptabil în lumea în care trăim – mi-am ascultat inima. Mi-am drăgălit bebelușul, l-am luat cu mine în pat, l-am alăptat la cerere și l-am adormit  la sân. L-am ținut în brațe (în wrap, sling și mai târziu în soft-structured-carrier – nu mizerii gen marsupiile neergonomice de la Chicco sau Baby-Bjorn), și m-am jucat cu el.

Am zâmbit frumos la sfaturile binevoitoare cum că

  • Să nu-l mai țin în brațe, că se-nvață așa! (Și ce dacă? Ați văzut voi adult să fie dus în brațe de mama?)
  • Să nu-l iau cu mine în pat, că se-nvață așa! (Idem)
  • Să nu-i cânt și să-l legăn când îl adorm, că se-nvață așa! (Aham, vezi mai sus!)
  • Să-l las să plângă, că mă manipulează! (Să mori tu? Un bebeluș de 2 luni deja are conceptul – ABSTRACT – de manipulare, și știe să-l aplice? Așa, între un supt, un pișu și un caca, manipulează un pic, și aplică niște tehnici avansate pe mă-sa?)

..dar am făcut ceea ce am simțit. Pentru că la un copil de 1-2-6 luni, nevoile și dorințele se suprapun. Și nevoile care nu-i sunt satisfăcute când e mic, îl vor urma și-l vor chinui când va fi mare (și cine vrea un fiu de 20-30 de ani imatur emoțional, care caută iubire și acceptare maternă de la fiecare muiere care îi iese în cale?).

Noi suntem bine. Am un copil frumos și sănătos, iubit și nepretențios. Nu mi-am dorit niciodată un copil comod, care să fie mulțumit în recipiente pentru copii, cu surogate de iubire maternă (suzete, biberoane și lapte praf, păturici frecate de mamă, cu care să adoramă în brațe ca să miroasă a mama, dar SĂ NU FIE MAMA, jucării, CD-uri cu sunete albe, care imită bătăile inimii mamei, gadgeturi multiple care să-l calmeze și să-i dea siguranță, când singurul lucru de care are nevoie e mama, cu mirosul ei, cu brațele ei, cu sânii calzi și laptele dulce, cu vocea calmă și cu bătăile inimii care l-au liniștit când era în burtică, și care acum îi sunt refuzate, CA SĂ NU SE ÎNVEȚE AȘA).

Deci dragi mămici, nu fiți nătânge! Bebelușul nu știe ce înseamnă consumerismul, și nu-l interesează valoarea obiectelor cu care este înconjurat. Copilul nu are nevoie de Listă. Are nevoie de Mama.

A propos, vând căruț Stokke Scoot, cu TOATE accesoriile, care împreună au costat mai mult decât are nevoie o familie de 4 persoane să trăiască o lună. Sau chiar două. Îl dau ieftin.


Niște răspunsuri

Stimate părinte,

După cum spuneam mai devreme, eu sunt un om credincios în cel mai ortodox mod cu putință. Știu că există și am cunoscut preoți cu har, care își urmează menirea indiferent de considerente pecuniare, cu o dedicație care merge până la uitarea de sine (am văzut preoți care spovedesc câte 12-14 ore încontinuu, fără pauză, fără a mânca, fără așteptări  și cu răbdare necontenită, care iarna pe ger umblă din casă în casă pentru a spovedi și împărtăși oameni bolnavi sau bătrâni, neașteptând niciun fel de ”atenție” pentru asta). Iubesc foarte mult clericii care au chemare și care trăiesc ceea ce predică și țin flacăra credinței vie în comunitatea în care trăiesc, care se implică și care se dedică.

Dar stimate părinte, cu tot respectul cuvenit, este foarte periculos să predicați nevaccinarea copiilor. Nu știu ca Biserica Ortodoxă să se opună vaccinării, chiar dimpotrivă, deci trebuie ca această opinie să fie a dumneavoastră personală. Cred că un preot are o responsabilitate enormă față de enoriașii lui, dintre care unii pot fi săraci cu duhul sau dezinformați, sau poate chiar lipsiți de mijloace de informare de bază (proteveul și antenele nu pot fi considerate medii de informare) . Să promovezi nevaccinarea în numele unei teorii conspiraționiste arată o eroare gravă de judecată și o depășire a atribuțiilor duhovnicești, mai ales acolo unde sfatul este gratuit și oferit abuziv.

Mă veți ierta, deci, părinte, dacă nu voi urma sfaturile dumneavoastră. Pentru că așa cum nu merg la pediatrul copilului să mă spovedesc, nu cred că ar fi înțelept dacă mi-aș lua informațiile medicale de la preot.

Cu considerație,

M.


Cum am murit puțin într-o marți dimineață

Fără prea multe înflorituri – s-au împlinit șase luni de la nașterea mânzului, și domnul M a sugerat fără prea multe ocolișuri că e timpul să ne tonifiem și noi, da? (eufemism pentru să slăbim, că suntem grași, pluralul fiind mai mult imperativ decât sugestiv și mai mult la persoana a doua decât la persoana întâi). Chestie pe care o simțea și soața lui de ceva vreme, dar avea nevoie de o motivație mai puternică pentru a purcede la ăst drum anevoios.

Scuze pentru puturoșeală se găsesc, dar sunt dificile atunci când ai o sală de fitness la 300m de casă – sală unde găsești tot ce-ți  poftește inimioara în materie de aerobic, zumba, tae-bo etc etc etc.

Drept pentru care, într-o senină zi de marți m-am prezentat cu curaj la recepția camerei de tortură  sălii să cer un abonament cu de toate, dacă nu vă supărați.

Am căutat insistent cel mai ușor program, ca pentru o tânără soție și proaspătă mamă, care n-a mai pupat sport de la nașterea moștenitorului.

Și am văzut ceva fain – walkexercise. Walking. Mers. Cât de greu poate fi? Că de mers, merg pare-se de la 7 luni. Deci purced încrezătoare spre cursul de mers, cu un sentiment ușor de bani aruncați pe fereastră, căz doar să merg puteam si gratis, nu numai contra unui abonament la fitness.

Mă schimb în armura de sportivă, târăsc un prosop după mine și mă postez cu curaj în fața sălii de curs.

Vine și antrenorul, un tip cumsecade, frumușel, până în 25 de ani, în chiloți de sport și cu un zâmbet forțat pe figură. Cum intră, ochii i se fixează pe fața mea nevinovată:

– Tu n-ai mai fost niciodată.

-Mnu…bângui cu un zâmbet tâmp.

După care – nu glumesc – face figura rânjet-fals-și-degetul-mare-ridicat, cu toată seriozitatea din lume.

Adică asta:

ali-gee-thumbs-up

Uitați-vă bine la ea, pentru că asta e grimasa care mă va bântui în nopție în care nu voi putea dormi decât pe burtă, din cauză de atâta mers. Mers care nu e egal cu sine însuși, nu, domnule dragă! Aici mergeai un fel de bandă de alergat, care are în față două gantere mari și grele. Și care este înclinată la 30 de grade. Acționată de puterea picioarelor tale, carevasăzică, și cu o interție atât de mare, că mai ușor mi-ar fi fost să mut Carpații mai acana spre Olt decât să fac o plimbărică scurtă pe banda de mers.

Și când simțeai că ai prins jocul – bam! ridicat genunchiul la piept în timp ce cu celălalt picior mergi. Sau dat jos de pe bandă cu un picior, în timp ce celălalt alunecă languros de sub tine. Sau – și aici am aruncat definitv prosopul – genuflexiune. Pe bandă.

Dacă nenorocita aia de bandă ar fi mers constant, era o chestie. Dar se oprea. Dacă nu mișcam destul de repede din bascheți, se oprea. Și greutățile din față îi dădeau o inerție fantastică, de o urneai din loc cu cel puțin un cal putere. Eu nu am un cal putere. Eu sunt o doamnă putere, ce mama zmeului!

Am ajuns acasă sfârșită, cu sentimentul de a fi făcut o mare treabă (sau treabă mare? hmmm, eufemisme, eufemisme) azi. Am mers. Dar ce mers, monșer, ce mers!

 


Din postul Paștelui

Sunt un om vicios, zău că sunt, iar viciile mă definesc în fața lumii. Somnicul-somnic, cafeluța-cafeluță, păpica-și ea, sportul-mais,non!, gura mare și spurcată, critică și sarcastică. O personalitate încântătoare, și, dacă-mi permiteți, o prezență plăcută  în societate.

Asta până când lumea află teribilul, înfiorătorul, strașnicul meu secret. Sunt o persoană credincioasă. Nu spirituală, nu liber-cugetătoare, credincioasă în cel mai ortodox mod cu putință. Convertită la ortodoxie târziu, după ani de căutări, și cu toată convingerea.

Și brusc, monșer, lucurile se schimbă.

– Cum adică, mă închin înainte de masă! Așa, în public? Și ce fac dacă mă duc într-o țară musulmană, mă mai închin?

– Țin post? A, da, am uitat că tu ești la regim…

– Îmi duc copilul la Împărtășanie? Ce scârbos, după ce toți moșii au lins lingurița aia!

– Mă spovedesc? Și ce, îi spui popii toate păcatele, să aibă ăla ce râde de tine!

– Să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa! Ș-apoi, la cât de stricați sunt ei, cum poți să mai ai încredere în biserică?

– Și ce crezi că dacă te duci la biserică, ești mai bună decât noi? (NB nu, chiar nu cred asta)

– Cum poți crede în biserică, când ui’ ce bani și ce afaceri învârt, ce vicioși sunt preoții, ce merțane-și trag, ce beuturi, ce chermeze, ce bănet!

– Te-ai îndobitocit acum la maturitate, e timp pentru biserică la bătrânețe, acum distrează-te!

-Și, cea mai comună  reacție – o privire de dezamăgire, de “te credeam mai deșteaptă decât atât”!

Nule sunt vorbele de duh, cultura dobândită de-a lungul a trei decenii, ironia, simțul umorului, veselia, bunul simț, căz doar nu poți fi ortodox și inteligent în același timp, pasămite!

Chestia e că eu nu sunt prozelită. Nu agăț lume pe stradă să le predic Evanghelia, nu mă ofusc maiestuos când cineva critică biserica sau preoții, nu o iau personal dacă îmi spui că tu nu crezi. Dar în același timp, sunt surprinsă de cât de multă lume ține să mă trezească la realitate și să-mi explice cum stă treaba și de ce credința mea este apă de ploaie, de parcă faptul că mă  închin înainte de masă  ar fi vreo invitație la discuții pe marginea religiei.

Și altă chestie e că asta se întâmplă numai cu religia ortodoxă. Spune cuiva că ești budist și că pleci în fiecare vară 3 săptămâni într-un ashram în India, și o să clipească admirativ. Spune-i că ești mason și crezi într-un Creator universal, și o să-ți laude spiritul liber. Spune-i  că ești protestant și slujba se ține în limba germană,  și o să devii brusc interesant. Spune-i că ești ateu, și țe va susține.  Spune-i că ești  evreu și va schimba delicat subiectul. Crezi în zodii și în reîncarnare? Bravo, monșer! În vrăjitoare și spiritele copacilor? Ce progresiv! În zâne și vârcolaci? Ești un visător și un exotic!

Dar ferească-te Sfântul să fii ortodox și să mergi la biserică! Popii! Corupția! Banii murdari! Averile bisericești! Superstițiile! Ah!

Deci da, monșerilor, sunt credincioasă, cred în Dumnezeu, în Biserică, în Taine, în rugăciune și nădăjduiesc la mântuire. N-ai zice când mă cunoști, dar asta este. O să las asta aici, să faceți ce vreți cu ea.


Gospodina

Să începem povestea de astăzi, dragi copii, cu o declarație-șoc: Maddame gătește.

Și nu gătește numai ouă ochiuri și paste cu sos din borcan, ci bucătărie serioasă, cu iz național și internațional. Are o colecție serioasă de cărți de bucate din toată lumea, pe care le studiază cu seriozitatea cu care odinioară alchimiștii încercau să obțină aur din piatră seacă.

În special de când a venit ăl mic, încercăm să ne formăm un ritual al mesei, care să fie mult mai mult decât înfulecarea pripită a unei serii de pseudo-alimente semipreparate sau comandate.

Țin la manierele în timpul mesei, la conversația inteligentă și inteligibilă, la închisul telefoanelor mobile, la statul la masă până când și ultima persoană a terminat de mâncat. Încerc să ofer familiei mele un meniu variat și aspectuos, să îmi și să le formez obiceiuri sănătoase.

Ritualul mesei îmi pare că adună și consolidează o familie, și grozav îmi place să-i strâng pe toți (copii, părinți și bunici) în jurul unor blide cu mâncare proaspătă și caldă.

Și totuși, atunci când un prieten m-a apostrofat: “Vai, tu, ce gospodină ești!” m-am simțit, inexplicabil, jignită. De ce, mă rog, poate cineva să-mi explice?


Martorii per tussis

Nu credeam să existe oameni mai militanți decât veganii convinși și mai insistenți decât martorii lui Iehova. Oy vey, cat de amarnic m-am inșelat!

Pentru că, novice într-ale maternității, nu am avut înțelepciunea de a mă feri de ele.  Aprige, decise, autoproclamate super-informate, emițătoare de certitudini și organizatoare de grupuri-suport cu structura de sectă  pseudocreștină sunt ele, mămicile antivaccinare.

Cu tomul antivaccinării – o carte a unei madame doctor din Cluj, Todea-Gross – sub braț și steagul homeopatiei fluturând aprig la pălărie, mămicile antivaccinare purced ca odinioară curajoșii cavaleri într-o cruciadă de convingere a lumii că ale lor credințe sunt singurele corecte și că o mamă care  – ferească-ne sfântul – își vaccinează copiii este musai inconștientă de pericolele reale și iminente la care-și expun proaspeții și rozaliii prunci.

Argumentând că vaccinurile sunt oricum pentru niște boli deja eradicate (oare cum au fost ele eradicate, am putea întreba dacă am avea dispoziția să ne lansăm în orice fel de polemică) sau foarte ușoare (este bine să fie expuși copiii la bolile copilăriei, zic ele, iar eu aș adăuga: și nu este deloc crud să îți lași copilul să se chinuie zile întregi cu bube, mâncărimi, dureri și febră, asta ignorând potențialele complicații) și că vaccinurile stresează inutil sistemul imunitar și nervos al copilului (spre deosebire de boala în sine, care este parfum de lăcrămioară, ar adăuga un sceptic), ele susțin că un stil de viață sănătos, tradițional, cu alimente din sursă ecologică și apelarea la medicina alternativă le vor feri copiii de toate pericolele vieții moderne. Mda. Și cancerul se vindecă cu ceai de mușețel.

Secta lor se mărește pe zi ce trece cu mămici proaspete, neinformate sau dezinformate, pe care le racolează de pe grupuri de suport pe rețelele de socializare, prin bloguri obscure și site-uri de la coada internetului, la întâlniri de mămici, la locuri de joacă sau chiar în magazine de bebeluși – pentru că se știe că problema a mai mare noastră, a tinerelor mămici, este că toate suntem nevorbite, și folosim orice contact social cu adulții să trălălăim în avans pentru toate orele de mu-mu-mu și ba-ba-ba exclusiv cu pruncii din dotare.

Acum câteva zile eram într-un astfel de magazin, căutând echipament de tunat juniorul familiei. Aud un accent ardelenesc și îmi îndrept zâmbetul încolo, căutând prilej de conversație. Începem domol – ce vârstă au piticii noștri, ce bine arăți după x luni de la naștere, cum ne jucăm, cum gângurim, cum ne iubim. După care eu  – biata, naiva, necunoscătoarea – lansez bomba:

– Sunt un pic emoționată, că ieri l-am vaccinat, și așteptăm să vedem dacă nu face vreo febră, vreo bubiță, ceva.

– CUUUUUUM? DE CE L-AI VACCINAT? EU NU MI-AM VACCINAT NICIUN COPIL ȘI SUNT BINE-MERSI!

(Scriu mai departe cu minuscule, ca să nu vă agasez cu țipetele, dar subînțelegeți voi urlătura)

– Că vaccinurile îi distrug sistemul imunitar, că sunt degeaba, că sunt instrumente manipulatoare, că face copilul alte cele de la vaccin, că nu știi tu, că există CARTE despre asta, a doamnei Todea-Gross?

Între timp, în tot magazinul se făcuse liniște, și mămicile se uitau la noi. Eu tăceam, consternată de violența cu care femeia încerca să-și impună punctul de vedere. Alte mămici se adună în jurul nostru, emițând îngrijorare la adresa vaccinurilor.

Militanta mea continuă să vorbească tare și apăsat.

Într-un final, trag adânc aer în piept, ridic capul și încerc să o dreg:

– Tu, doamnelor, zic, decizia dacă vă vaccinați copiii sau nu vă aparține în totalitate. Eu nu vă spun ce să faceți. Doar asumați-vă 100% decizia. Că dacă apare după aia vreo bubă, indiferent că e de la vaccin sau de la lipsa lui, să nu vă dați cu pumnii în cap că nu ați făcut ceea ce e bine pentru copilul vostru. Dar pare-mi-se mie că să nu-ți vaccinezi copilul din cauză c-o fi, c-o păți, e ca și cum nu i-ai pune centura de siguranță NICIODATĂ copilului pentru că ai auzit tu de la fratele verișorului nepotului unei cunoștințe că a pățit nuștiuce UNUL pentru că avea centura pusă. Numa’ zic.

După care o iau de braț pe militantă și o invit conspirativ la o cafea. Plecăm din ceata mămicilor, iar în fața magazinului simulez un telefon urgent și amân cafeaua nedeterminat.


Gandacul

De câteva luni, Maddame a devenit Mamaddame, ocazie de povești nenumărate cu prunci, mame și jucării.
Cum a fost aseară. Merg cu domnul M. în atoatelăudatul Jumbo, și ne umplem coșul de chinezisme colorate pentru ăl mic.
Ajungem acasă, realizăm poetic cum că juniorul nostru e la vârsta la care bagă totul în gură (chiar am avut o conversație cu el zilele trecute: – Bebe, îți place de tata? – Om-nom-nom. Buuun tata!) și am decis să dăm măcar cu apă și săpun pe noile achiziții, să spălăm carevasăzică mâinile de chinez de pe ele.
Spălăm jucăriile, le punem pe calorifer, ne ducem la culcare.
Noaptea, liniște perfectă în reședința M. Deodată, prin somnul lin dintre două mese ale juniorului, răsună în casa – repet – perfect amorțită fonic:

– Hă-hă-hăăăăăăă!

Mă trezesc într-un spasm. Liniște. După obicei, leșin la loc.

– Hă-hă-hăăăăăăă!

Și iar:

– Hă-hă-hăăăăăăă!

Ignorasem complet că una dintre jucării – un gândac care râdea hă-hă-hă când îl trăgeai de coadă – probabil avea ceva circuit râzător. Care s-a defectat sub apă, și care acum râdea de unul singur, la intervale aleatoare, în mijlocul nopții.

Mă târăsc până la calorifer, iau gândacul, îl duc în bucătărie. Închid toate ușile și mă întind lângă junior.

– Hă-hă-hăăăăăăă!

Lighioana se auzea prin toate ușile. Nu vreți să știți cât de sinistru e un gândac care râde în mijlocul nopții într-o liniște generală.

Contemplu scurt să arunc gâzoaba la gunoi. Renunț, trezindu-mi-se brusc în minte imaginea omului de serviciu, un bătrânel cumsecade, care aude un râs sinistru mâine dimineața, la curățatul ghenei.

– Hă-hă-hăăăăăăă!

Fiara începuse să orăcăie tot mai tare.

Îl trezesc pe tânărul tată M. Ne adunăm în jurul carcalacului, ne uităm la el cum vibrează și urlă.

– Hă-hă-hăăăăăăă!

Ne scărpimăm în cap.

– Hă-hă-hăăăăăăă!

Îl dăm cu capul de masă.

– Hă-hă-hăăăăăăă!

Tremurăm la gândul că se trezește ăl mic și avem show până dimineață.

– Hă-hă-hăăăăăăă!

În final, iau o foarfecă și violez capul gândacului. Scot circuitul, arunc bateriile și las lighioana rănită cu creierul scos pe masa din bucătărie. Dorm prost, cu râsul sinistru în timpan și urechile ciulite.

Dimineața, bunica M, cadru medical de profesie, operează pe animal și-l peticește la loc, fără baterii de astă dată.

– Și ce frumos făcea, uai, ce-i plăcea la ăl mic!

Și mă-sii, adaug eu în gând. Și mă-sii.


Poveşti

Povestitori

Meta

Social Widgets powered by AB-WebLog.com.